Inteligenta – in fel si chip
Tot auzim si tot facem afirmatii, despre anumite persoane sau chiar despre noi, in ceea ce priveste intelegenta. Dar de fapt ce recunoastem? Ce catalogam? Ce valorizam? Si la urma urmei, ce stim de fapt despre inteligenta in general?

În decursul anilor, diferiți autori, fie din abordarea filosofică, fie din cea psihologică, în încercarea de a defini inteligența, au gravitat în jurul acesteia, minimalizându-i sau mărindu-i importanța, funcțiile sau componentele.

Etimologic, termenul inteligență provine din limba latină, mai precis din cuvântul INELLIGERE care înseamnă a relaționa/a organiza sau a cuvântului INTERLEGERE, a cărui semnificație este de a stabili relații între oameni. Pornind încă de la acest aspect, putem observa faptul că inteligența nu se limitează doar la nivelul gândirii, ci il depaseste si il duce spre o capacitate de a relaționa, organiza și stabili relații interumane, a cărui mobilitate și motor de acțiune pornește de fapt din sfera afectivității.

’’Cunoaște-te pe tine însuți si vei cunoaște întreg Universul, cu toate fortele si energiile sale ascunse’’,este probabil cea mai cunoscută afirmație care nu îndeamna doar spre cunoaștere, ci și intuiește o inteligență sublimă, totalitară, unificatoare, încă de acum câteva mii de ani, considerând-o ca fiind cea care îi permite omului să înțelegă atât ordinea interioară cât și ordinea întregii Creații – ca efect secundar – și de a se putea conduce către Sine. Cu toate acestea, din partea perspectivei orientale inteligența este aproape ca și înlăturată, deoarece în concepția lui Budhha, aceasta este cea care stă între om și atingerea celei mai înalte forme de fericire.

Acestă oscilație dintr-un capăt în altul al importanței acordate inteligenței poate continua cu Hagel, care o considera gardianul întregii vieți psihice, spunând că: „adevărul și raționalitatea inimii și voinței se pot găsi numai în universalitatea inteligenței și nu în singularitatea sentimentului ”, și avand la pol opus pe Montaigene, care considera că inteligența creează o imagine distorsionata despre Dumnezeu, oameni și lume.
„Din unirea totală și absolută a inteligenței cu sensibilitatea, se naște adevărata cunoaștere” in percepția lui Kant, iar pentru Cadillac, toate cunoștințele vin prin simțuri și inteligența apare ca un distilator, ca un mecanism ce permite rafinarea materialului brut furnizat de simțuri. Pe de altă parte, Pascal crede că afectivitatea debordantă inhibă inteligența, iar Schopenhauer o vede ca fiind subordonată voinței, singurul element primar și fundamental.
Cu toate acestea, cel care se apropie cel mai mult de definiția modernă, dată în încercarea de a înțelege inteligența, este Descardes, ce o vede ca fiind „mijlocul de a achiziționa o știință perfectă privitoare la o infinitate de lucruri”. În forma incipientă a celor două poziții găseste noțiunea de inteligență, prima ca aptitudine generală și cea de a doua ca sistem complex de operații, având în vedere operații și abilități, cum ar fi: adaptarea la situații noi, deducția și generalizarea, corelare și integrare intr-un tot unitar a părților relativ disparate, consecințele și anticiparea deznodământului, compararea rapidă a variantelor acționale și reținerea celei optime, rezolvarea corectă și ușoară a unor probleme cu grade crescânde de dificultate. In acest mod, relevă câteva caracteristici fundamentale ale inteligenței: capacitatea de a soluționa situațiile noi; rapiditatea, mobilitatea, suplețea și flexibilitatea ei; adaptabilitatea adecvată și eficientă în împrejurări. Astfel, inteligența apare ca o calitate a întregii activități mintale, ca o organizare superioară a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv-motivaționale.

Leibniz se referă la inteligență ca expresie a efortului evolutiv al conștiinței. J.Piaget o descrie magistral în epistemologia sa genetică ca aptitudine generală cu o anumită bază nativă, o adaptare ce constă în echilibrarea dintre asimilarea informațională la schemele preexistente și acomodarea sau restructurarea impusă de noile informații ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme, fiind proprie fiecărei personalități in parte, construindu-se particular în funcție de experiența de viață , școlară și profesională, de randamentul învățării, după ușurința și profunzimea înțelegerii și după dificultatea și noutatea problemelor pe care individul este în stare să le rezolve.
Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive și a neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficiența neurologică, ar putea aduce precizări prețioase în acest sens. În legatura cu lateralizarea cerebrală, considerându-se că emisfera stângă este specializată în ordinea verbală şi semantică, iar emisfera dreaptă deţine funcţiile de manipulare a relaţiilor spaţiale şi de configurare a imaginilor, se vor contura probabil prin cercetări variante de inteligenţă cu dominanta logico-semantică sau spaţio-imagistică.

Cu toate acestea, după o observare mai atentă a opiniilor aparent diferite a cercetătorilor cu privire la inteligență, totuși acestea sunt apropiate, putând vedea asta în urma tipologiilor date de ei asupra inteligenței astfel :
1. Stephen Covery cu 4 tipologii ale inteligenței, iar primele două fiind cele mai cunoscute și analizate:
• Gândirea (IQ) – abilitatea de a analiza, raționaliza și comunica;
• Simț (EQ) – sau ”creierul stâng”, reprezintă conștiința de sine,
auto- cunoașterea, empatia;
• Acțiune (PQ)
• Dorința (SQ)
2. Robert Cooper care oferă 3 creiere (inteligențe) în :
• Cap (creierul)
• Inimă
• Zona intestinelor
Fără să se bazeze pe un suport științific, totuși Cooper observă că 96% din succesul unei persoane în viața personală și profesională depinde de ”creierul din inimă” si ”zona intestinelor” .
3. Howard Gardner(1993), în urma cercetărilor, este cel care dă cea mai amplă clasificare a tipurilor de inteligență, numindu-le Inteligențe Multiple și precizând faptul că acestea nu sunt în mod obligatoriu dependente una de alta, ci mai degrabă acestea lucrează în echipă, cu toate că fiecare tip are propriul nivel de dezvoltare, manifestare si reprezentare, iar astfel, ușurința cu care fiecare individ se folosește de ele creează diversitatea si unicitatea fiecărei persoane. Acestea pleacă de la identificarea urmatoarelor 7 tipuri de inteligență :
1. Inteligenţa vizual-spaţială :
– Abilitatea de a percepe vizual ceea ce ne înconjoară, folosită în activităţi ca: citit, construit, scris, pictat, echilibru, interpretarea unor imagini.
2. Inteligenţa verbal-lingvistică :
– Abilitatea de a folosi cuvintele şi de a vorbi, folosită în activităţi ca: ascultarea, vorbitul, scrisul, jocul de cuvinte, explicarea unor concepte.
3. Inteligenţa logic-matematică :
– Abilitatea de a folosi raţiunea, logica şi numerele, folosită în activităţi ca: rezolvarea unor probleme, lucrul cu anumite concepte abstracte, calcule matematice.
4. Inteligenţa kinestetică :
– Abilitatea de a-ţi controla mişcările corpului şi de îndemânare în lucrul cu diferite obiecte, folosită în activităţi ca: dansul, sportul, limbajul trupului, teatru, mima.
5. Inteligenţa muzicală :
– Abilitatea de a produce şi de a aprecia muzica, folosită în activităţi ca: fluieratul, cântatul, folosirea de instrumente muzicale, compunerea de melodii.
6. Inteligenţa interpersonală :
– Abilitatea de a-i înţelege şi de a relaţiona cu ceilalţi, folosită cel mai des în activităţi ca: ascultare, folosirea empatiei, consiliere, lucrul în echipă, observarea stărilor sufleteşti.
7. Inteligenţa intrapersonală :
– Abilitatea de auto-reflecţie şi de conştientizare a propriului Eu, folosită cel mai des în activităţi ca: cunoaşterea propriilor puteri şi slăbiciuni, auto-evaluarea, descoperirea Sinelui.

Iar daca tot ai avut curiozitatea si rabdarea de a citi pana la final, te pot intreba : tu ce tip de inteligenta ai cel mai bine dezvoltata? Pe care ti-ai dori sa o stimulezi, sa o dezvolti? Cum ai face asta? La ce te-ar ajuta? 🙂