Noi, oamenii, avem nevoie sa crestem si sa ne dezvoltam in grupuri de oameni. In aceste grupuri traim, supravietuim, prosperam sau ne prabusim in ele. Familia este primul grup din care facem parte. In el ne nastem si crestem. Participam cu toate simturile, participam cu trupul si sufletul in formarea si modelarea vietii noastre, in aceste grupuri umane.
De multe ori, credem ca viata noastra incepe in momentul in care ne nastem. Insa aceasta incepe cu mult inainte de nasterea propriu-zisa. Ea este posibila datorita unirii parintilor nostri. Iar viata pentru noi incepe cand un spermatozoid se uneste cu un ovul. Astfel, o femeie si un barbat ne transmit noua viata, iar ei ca mama si ca tata sunt radacina identitatii noastre unice. Pentru inceput, petrecem primele noua luni de viata in burta mamei (viata perinatala). Dupa ce trecem prin trauma propriei nasteri, avem nevoie de o ingrijire intensa, hrana si caldura din partea mamei. Depindem astfel in totalitate de protectia si ajutorul mamei, fara de care am fi murit in cel mai scurt timp de foame si frig, fiind expusi fara aparare la conditiile mediului exterior. De altfel, mama are si ea nevoie de sprijinul si sustinerea familie (grupului) din care face parte, fara de care, dupa un timp, s-ar simti neajutorata, vlaguita si fara forta pentru a face fata solicitarilor noii experiente.
De aceea, cand mama este bine si noi in calitate de copii suntem bine. Cu cat mai multa dragoste si sprijin a primit mama cand era copil, din partea familiei de apartenenta, cu atat ea poate sa ofere mai departe, in relatia ei cu propiul copil. Iar sanatatea noastra psihica isi are baza in aceste conditii esentiale ale existentei umane.
Insa, cand mama se simte impovarata, singura, deznadajduita, depasita de situatie si lipsita de sprijin, transmite mai departe aceste stari copilului ei. De aceea, atunci cand nu primeste ajutor din partea sotului ei, de la mama ei sau de la alte rude, este expusa unor mari dificultati si situatii stresante. Atunci cand se mai adauga violenta si dispretul in experientele mamei, copilul se confrunta involuntar cu toate acestea, printr-un transfer inevitabil al relatiei mama-copil, in viata copilului isi fac aparitia variate probleme psihice.
Mama este centrul vietii copilului. Este sursa dezvoltarii sale fizice, emotionale si spirituale. Pentru copil ea este persoana cea mai importanta. Din momentul procrearii, mama si copilul sunt o unitate impletita din suflet, emotie si gandire. Copilul nou-nascut trebuie sa se orienteze cu toate simturile si puterile catre mama. Psihicul nostru umareste adaptarea noastra la aceste premise de viata. Daca acest lucru nu reuseste, ceva fundamental nu exista in acest flux. Iar in cazul cel mai nefavorabil, de aici apar grave probleme sufletesti.
Modul prin care sunt transmise toate aceste stari de la mama la copil au loc prin relatia de atasament.
Aceasta relatie de atasament se construieste treptat, inca de la nastere, dar fara a fi constienti de ea. Astfel se pun bazele unei structuri de atasament cu alti oameni, dar in primul rand cu mama. Pentru fiecare copil, atasamentul emotional fata de mama este necesar supravietuirii. Fara contactul ei (sau al persoanei de substitut) plin de dragoste, nou-nascutii se atrofiaza si chiar mor, cu toate ca sunt ingrijiti suficient din punctul de vedere al alimentatiei si ingrijirii corporale.
Atasamentul este un principiu universal, intalnit la toate fiintele care supravietuiesc impreuna, fiind raportate unele la altele prin forte de atasament, ce pot lua nastere :
– prin contact direct, de exemplu la nivelul pielii si corpului;
– prin procesele perceptiei, de exemplu, prin miros, gust, vaz, auz;
– prin sentimente, de exemplu, prin dragoste sau frica;
– prin ganduri, amintiri;
– prin limbaj.
Mai departe, atasamentele se dezvolta intr-un proces multilateral de adaptare. In acest proces de atasare, fiecare lasa in celalalt o impresie de nesters, devenind impreuna o mai mare unitate de viata. De aceea, relatia de atasament dintre mama si copil este forma fundamentala de atasament. Prin contactul corporal direct, prin mirosul ei specific, prin gustul unic al laptelui, mama transmite astfel copilului cea mai mare siguranta ca ea, mama, este acolo. Contactul vizual, ochi in ochi este fundamental in dezvoltarea atasamentului. De altfel, vocea mamei, pe care copilul o aude, si intelegerea cuvintelor ei vin in construirea atasamentului.
Prin urmare, atasamentul este in sine un proces psihic care se dezvolta inca de la nastere, fiind baza relatiilor noastre de mai tarziu, prin care doi oameni dezvolta o structura sufleteasca comuna.
Iar asta fara a se rezuma doar la faptul ca acea persoana este aici langa noi, ci la modul in care celalalt este aici cu toate sentimentele, in mod special cu dragostea sa. Toate sentimentele noastre isi au baza in atasament: frica, dragostea, furia, tristetea, vina, rusinea. Insa aspectul esential este in schimbul de sentimente. Schimb prin care reactionam unii fata de altii si devenim dependenti sufleteste de ceilalti. Ceea ce unul simte, devine important si pentru celalalt. Prin aceasta legatura emotionala avem si capacitatea de a ne transpune in situatia celorlalti.

Tot astfel, modul in care gandim ne influenteaza atasamentul. O mare parte a gandurilor noastre se invart in jurul atasamentelor pe care le avem fata de parinti, copii, de parteneri, de colegii de munca, de prieteni. Prin astfel de legaturi ajungem si face schimb de ganduri si idei.  Prin astfel de schimburi cognitive, emotionale, corporale si spirituale devenim parti importante din viata celuilalt. Ne dezvoltam, crestem si ne vindecam ranile emotionale in cadrul relatiilor de atasament cu ceilalti.