Stim cu totii ca fiecare este diferit, unic in modul sau de a fi in lume si de a relationa cu sine si cu ceilalti.  De aceea si capacitatea de a ne atasa de o alta persoana este diferita, avand ca baza, dupa cum am vazut, propria relationare cu mama dar si cu tatal. Insa si acestia se ataseaza in mod diferit de copiii lor. Daca esti parinte, iti poti da acum seama de modul in care esti chiar tu atasat de copiii tai, dar si de modul in care mama si tatal tau erau atasati de tine (si probabil ca de la ei ai si preluat un model de a te atasa de ceilalti).  Aceasta capacitate de a ne forma legaturi stabile, fiind in sine o nevoie fundamentala, genereaza un anumit mod de comportament in formarea unui atasament corespunzator. Din acest motiv, comportamentul de atasare pe care-l avem sau pe care il are o persoana stimuleaza afectiunea din persoana cu care interactionam. Acesta se activeaza cu precadere atunci cand exista o distanta intre acele doua persoane sau se anunta o despartire ori pericolul de a-l pierde pe celalalt. Acest comportament de atasament este intalnit la nevoia de atasament a copilului in relatia cu mama sa, de fapt, cu capacitatea mamei (a parintilor in sine) de a se atasa.

Copilul are nevoie de o relatie de atasament sigura si stabila din partea mamei sale, ce vine in relatie cu o sensibilitate materna, necesara formarii acestui tip de atasament.  Aceasta sensibilitate materna se poate traduce prin faptul ca mama este capabila :

  • sa perceapa cu mare atentie si neintarziat semnele copilului;
  • sa interpreteze corect semnele din perspectiva sugarului si sa stie daca, de exemplu, plansul inseamna foame, indispozitie, durere sau plictiseala;
  • sa reactioneze potrivit la semnalele copilului, si anume in cadrul unui interval de frustrare tolerabil pentru copil.

Sa nu uitam ca aceasta sensibilitate materna a mamei se invata, se dezvolta treptat si se poate imbunatati in relatia cu copilul sau. Iar ea este esentiala in prevenirea unor ulterioare tulburari sufletesti la copil. Atunci cand mama este sensibila si empatica, copilul poate sa-si dezvolte treptat o constiinta tot mai buna despre sine insusi.

Dar cand sensibilitatea materna este precara si doar slab dezvoltata, se traduce printr-un comportament axat pe propria persoana, in care mama este preocupata de propriile necesitati si dispozitii. Ea mai mult induce in copil propriile necesitati, decat poate sa recunoasca necesitatile copilului ei. Apoi ea stimuleaza prea violent sau prea slab copilul, il hraneste prea putin sau prea mult, il tine din scurt prea mult timp sau il lasa prea mult timp singur. In felul acesta, copilul capata o perceptie deformata a propriilor necesitati si a fiintei sale. El nu va putea sa-si dezvolte autonomia, ci va deveni un fel de copie a structurilor psihice ranite sau confuze ale mamei sale, iar astfel individualitatea lui este pusa in pericol.

 

Reactia la despartire

Atunci cand ne aflam in relatie si simtim acea legatura, acest fapt ni se pare firesc. Insa constientizam ca exista un atasament atunci cand relatia de atasament este intrerupta sau stagneaza. Abia atunci cand pierdem o legatura ne dam seama cine si ce ne lipseste, iar intr-o secunda simtim o violenta agitatie inteioara.

La copii mici, despartirile duc direct la o reactie de stres si la frica de a fi parasiti. Imediat ei incep sa fie nelinistiti, plang si protesteaza atunci cand mama lor iese din campul vizual. Intr-un caz normal, acest comportament declanseaza in mama impulsul de a se dedica din nou copilul. Apropierea vizuala, contactul fizic sau cuvintele linistitoare potolesc sentimentul de frica al copilului. O mama cu structuri de atasament intacte este nelinistita atunci cand isi lasa singur copilul dependent.

Copilul isi doreste cel mai mult sa evite despartirea mai lunga de mama lui. Aceasta despartire de mama trezeste in copil cea mai mare excitatie emotionala. Iar atunci cand se intampla sa fie lasat singur, parcurge diferite stadii ale sentimentelor. Aparita acestor sentimente este de regula aceeasi:

  • Frica si panica:  frica este pentru copil sentimentul primar dupa o despartire si pierderea amenintatoare a atasamentului fata de mama. De aceea el plange si striga, in speranta de a-si recapata astfel mama. Este o frica profunda, abisala, care seamana cu frica de moarte, cea pe care  o simte copilul lasat singur.
  • Furie si suparare: a doua reactie a copilului la despartire este protestul impotriva lasarii singur. Furia si supararea confera cererii sale ca mama sa se intoarca. Dar daca mama nu se intoarce, acest proces este zadarnic. Dupa un anumit timp, inceteaza de la sine.
  • Disperare si apatie: in cea de a treia faza, copilul este epuizat din cauza eforturilor de a recapata controlul cu mama lui. Se vaicareste si scanceste pana cand, in durerea sa provocata de despartire, in cele din urma se retrage in sine. Apoi reactioneaza tot mai putin la lumea din jur. In aceasta situatie, pericolul stingerii vointei de a trai este mare. Copilul se afla intr-o stare de depresie extrema.

De cele mai multe ori, dupa treapta disperarii emotionale si a retragerii emotionale, ca mecanism de supravietuire, durerea sufleteasca se deplaseaza in corp.  Astfel, tensiunea sufleteasca este trecuta intr-o tensiune corporala , pentru a nu mai fi simtita atat de puternic. Insa, aceasta durere isi gaseste exprimarea prin durerea fizica, de la incordare si crispare, pana la o boala cronica (de exemplu apasare in piept, dureri de cap sau spate persistente). In acest mod, cauza durerii sufletesti nu mai este accesibila trairii constiente. De aceea, daca un om care s-a imbolnavit in acest mod cauta ajutor la medic sau fizioterapeut, acestia nu-i pot elimina tensiunile prin tratamente vizand corpul. Ei pot, cel mult, sa le amelioreze pentru scurta durata prin medicamente sau masaje.

Ceea ce nu se exprima prin cuvinte, lasa urme si se exprima prin suferinte.