Dezvoltarea transpersonală – transcenderea totală a Eului

             Personalitatea umană definită în sens transpersonal este un proces al devenirii, un proces evolutiv, având un sens ascendent. Toate concepţiile transpersonaliste privind studiul personalităţii au la bază tendinţa fiinţei umane de a creşte, de a se maturiza, de a evolua până la atingerea unei finalităţi teoretizată în conceptul de împlinire a Sinelui.

Într-o lucrare relativ recentă, intitulată sugestiv „Conştiinţa multidimensională. O perspectivă psihosinergetică ”, psihologii şi cercetătorii români, I. Mânzat şi O. Brazdău, identifică în planul personalităţii o funcţie de autoorganizare şi autogenerare care tinde spre „Homo sinergicus”. Iată acest postulat: „psihologia sinergetică ne dezvăluie adevărul că personalitatea este o articulare a tuturor componentelor sale, biologice, psihice şi spirituale, o interacţiune sinergică între toate nivelurile conştiinţei multidimensionale într-un întreg dinamic şi autoorganizat”. (I. Mânzat, O. Brazdău, 2003, p.247).  Această perspectivă explică în fapt natura personalităţii umane care nu se rezumă la a fi doar clasicul sistem bio-psiho-social, ci se constituie funcţional ca sistem sinergetic.

În această reconstrucţie paradigmatică a personalităţii, esenţiale nu sunt dimensiunile în care aceasta se organizează, ci funcţiile care preced organizarea personalităţii ca sistem. Autorii citaţi sunt de părere că „fiinţa umană nu suferă pe sectoare: dezorganizarea patologică a întregului poate implica sute de distribuţii posibile şi moduri de asociere a mecanismelor dereglate” (I. Mânzat, O. Brazdău, 2003, p.247). De aceea, devine importantă interacţiunea sinergică dintre multiplele aspecte ce definesc sistemul personalităţii şi funcţiile esenţiale ale acestui sistem.

Autorii opinează astfel, că personalitatea umană este dotată în plan funcţional, cu o capacitate de autoorganizare prin conştiinţa de sine, care reprezintă „dinamizatorul şi sinergizorul tuturor părţilor, adică al proceselor, funcţiilor şi trăsăturilor psihice”; personalitatea dobândeşte capacitatea de autogenerare prin esenţa sa sinergetică de integrare a elementelor într-un sistem, iar locul Sinelui în acest sistem al personalităţii umane este acela de „centru sinergizor al tuturor nivelurilor conştiinţei şi constructorul secret al personalităţii”.

Ulrich Kramer (2003) dezvoltă o metodă de dezvoltare a personalităţii, numită „MindWalking”, bazată pe explorarea problemelor într-un context transpersonal. Autorul consideră că omul este atât „activitate a creierului”, concretizată în gândire şi percepţie, dar mai ales fiinţă spirituală, funcţionând ca un „sistem deschis”, datorită energiei mentale de natură transcedentală pe care o posedă ca fiinţă spirituală.

 

Dacă prima etapă – dezvoltarea personală- conduce la o stare de transconștiință umană, cea de a doua etapa – dezvoltarea transpersonală- duce la apariția stării de Constiință cosmică.

  1. Brăzdău (2000) ne oferă clasificarea data de Elmer si alyce Green(1986,p553), pentru stările de conștiinșă în cinci categorii :
  2. Fizice
  3. Emoționale
  4. Mentale
  5. Extrapersonale
  6. Transpersonale

Însă ultimile doua categorii au fost mai puțin dezbătute, de aceea lor am sa le accord mai multa atentie cum.

Experiența extrapersonală se referă la ceea ce este dincolo de limitele obișnuite ale Eului și ale inconștientului personal, este o stare de conștiință cosmica ne-divină.

Experiența transpersonală este dincolo de limitele Eului și ale inconștientului personal în conștiința universală, divină.

Observam că au ca punct comun depășirea limitelor Eului și a inconștientului personal, dar sunt diferențiate prin faptul că una poate sa fie simultan o experiență atât psihică cât și spirituală iar alta doar spirituală.

Sri Aurobindo consideră cosmică orice experiență non-spirituală care are o sursă dincolo de fizic, emoțional sau mental, dincolo de Eul personal. Pentru Aurobindo divin este sinonm cu „universal”, transcedental, trans-cosmic. Această experiență spirituală având sursa în supraminte.

STAREA DE CONȘTIINȚĂ COSMICĂ

Dacă un individ are în mod repetat experiența stării de conșiință pură în alternanță cu una din stările relative (veghe, vis sau somn), atunci, treptat, sistemul nervos se obisnuiește să mențină conștiința pură împreună cu una din celelalte stări, până când menținerea ambelor devine o caracteristică obișnuită a sistemului nervos. Când sistemul nervos uman devine complet lipsit de stress, el are capacitatea de a integra și a menține conștiința pură, auto-referitoare, ca un cadru intern de referință care nu se pierde niciodată în timpul ciclului veghe-vis-somn. Astfel, se obține o nouă stare principală a conștiinței, denumită “conștiința cosmică”.  “Cosmic” arată dezvăluirea unei capacități mai largi a sistemului nervos, deoarece, conștiința cosmică nu este o sugestie și nici rezultatul înțelegerii unui concept, ci este o experiență individuală care are drept corespondent o stare fiziologica masurabilă științific.

LeShan crede că dacă astfel de experiențe “mistice” sau “extreme” continuă o perioadă lungă de timp, ele pot fi atat de șocante sau puternice încât mai degrabă pot dăuna și/sau deveni patologice decat sa fie ceva considerat ca trăsătură permanentă, naturală a sistemului nervos uman în stadiile sale mai înalte de dezvoltare.
Conștiința cosmică, de asemenea, o putem denumi prima stare de iluminare stabilă pentru că individul devine iluminat despre identitatea sa esentială ca conștiință pură. În contrast cu aceasta, în experiențele stărilor relative sau de veghe, mintea rămâne tot timpul ignorantă la natura sa esențială.
Necunoscând natura sa universală, nemarginită, individul se identifica cu experiența tributelor sale relative și aceasta dă naștere unui simț al lui “al meu” și “mie” și de aici frica de a nu pierde ce este “al meu” sau ceea ce mi se cuvine “mie”. Ignoranța propriei universalități este în cele din urmă sursa îngustimii minții și a suferinței.

Rhoda F. Orme Johnson spune că atunci „Când un individ a avut experiența repetată a conștiinței transcendentale pentru un timp alternând cu stările de veghe, vis și somn profund, sistemul nervos devine obișnuit cu menținerea conștiinței transcendentale împreună cu aceste stări și starea de conștiință cosmică începe să se dezvolte.”

Starea de conștiință cosmică – spune autoarea – se atinge prin abilitatea de a menține natura nelimitată, fericită a conștiinței pure împreună cu gândurile, activitatea, și chiar cu somnul profund, astfel încât cel care experimentează operează pe un fundal de plenitudine și fericire interioară, de „bucurie eternă”. Această stare nu este un concept ci o stare fiziologică cu o bază experimentală.
Deoarece natura esențială a Sinelui este transcendentală  sau dincolo de activitate , acesta este „martorul liniștit al oricărui lucru” . Individul care este stabilit în conștiința cosmică este martorul liniștit și inocent a tot ce se întamplă prin el: el este un mijloc prin care natura împlinește țelul evoluției sale. Acțiunile sale sunt un răspuns la nevoile timpului. Foarte natural el execută acțiunile care rezultă în orice fel de bine.
STAREA DE CONȘTIINȚĂ DIVINĂ

În conștiința cosmică, sistemul nervos are capacitatea de a menține starea invariabilă (absolută) cu cea variabilă (relativă). Este experimentat, în mod natural, un spațiu dintre fericirea interioară absolută, infinită, neschimbătoare a Sinelui, psihicul cosmic și câmpul permanent schimbător, finit al vieții individuale.  Progresul dincolo de conștiința cosmică implică rafinarea treptată a experiențelor valorilor exterioare ale vieții și îmbogățirea experiențelor noastre prin percepția ce are loc între aceste stări opuse este doar o chestiune de timp.

Dacă percepția este cultivată pas cu pas, astfel încât să poată percepe zona dintre relativul grosier și relativul cel mai rafinat, până la punctul de joncțiune cu absolutul, aceasta dă naștere unei alte stări de conștiință, denumită “conștiință divină” pentru că atunci când percepția creației devine foarte rafinată, aprecierea Creatorului devine bazată pe percepția directă. La acest nivel, individul devine capabil să perceapă și astfel să aprecieze întreaga gamă a creației, ca și mecanismele creației văzute la punctul de joncțiune dintre creație și sursa sa nemanifestă, psihicul cosmic. Ca rezultat, valurile iubirii și devoțiunii se înalță pentru armonia, diversitatea, grandoarea și ordinea perfectă a naturii.

Modificarea percepției care apare în această etapă este datorată substanțelor noi produse de sistemul digestiv – soma – din momentul în care a fost obținut un sistem nervos lipsit de stresuri în conștiința cosmică.

“Această stare a vieții într-un non-atașament perfect este bazată pe conștiința fericirii absolute,  prin virtutea căreia calitășile inimii au obținut dezvoltarea completă. Deci iubirea universală domină inima … oceanul liniștit al fericirii începe să se înalțe în valuri de devoțiune. Inima, în starea sa de eternă bucurie, începe să se reverse și aceasta începe să adune toate lucrurile împreună și să elimine golful separării dintre Sine și activitate. Începe să se dezvolte în Sine unirea întregii diversităti.” (Maharishi, 1969, p. 307)

Dacă individul aflat în conștiința cosmică efectuează activitațile care angajează cele mai rafinate simțăminte de servitudine, reverență și iubire, aceasta ajută ca percepția să devină atat de rafinată încât să poată aprecia valorile cele mai rafinate ale fiecărui obiect al percepției, împreună cu conștiența nemarginită. Astfel de experiențe ajută la intarirea sistemului nervos pentru a funcționa mult mai integrat la cele două nivele. Ca rezultat, separarea dintre Sine și existența obiectivă este dizolvată aproape complet.

Ca o ultimă subetapă a acestui proces de împlinire a Sinelui avem CONȘTIINȚA UNITĂȚII

Ultimul pas al dezvoltării consta în conștientizarea dispariției separării dintre cunoscător (Sine) și obiectul cunoașterii (realitatea exterioară). Provenind din aceeași sursă, ambele au aceeași natură și la acest nivel al creației, ele sunt identice. Cu timpul, funcționarea fiziologică devine atât de rafinată încât valoarea cea mai rafinată a percepției se ridică la nivelul valorii infinite a percepției. Spațiul dintre aspectul relativ și absolut al vieții, care este aproape trecut în conștiința divină, este eliminat complet și întreaga viață cosmică este realizată, a nu fi nimic altceva decat Sinele ce funcționează în el Însuși. De aceea putem numii acest tip de conștiință: “conștiința unității”.

În conștiința unității ambele realități, interioară și exterioară sunt observate în termenii Sinelui universal – psihicul cosmic. De asemenea, fazele dezvoltării în însăși conștiința unității. În faza inițială a conștiinței unității, doar obiectul primar al percepției este experimentat în termenii Sinelui. Gradat, obiectele secundare și terțiare ale percepției devin, de asemenea, experimentate în termenii Sinelui, până când toate valorile percepției sunt experimentate ca fiind nimic altceva decât Sinele, psihicul cosmic.
Această stare a conștiinței reprezintă întregimea fundamentală sau unitatea vieții.

„La acest nivel al psihismului lumina cunoașterii se intensifică subit, izbucnind și decantându-se în sentimentul copleșitor, unic și indestructibil al prezenței de sine : al  prezenței de sine în lumea și prin lumea care ‘prinde deodata chipul’ înspăimântător de clar al Sinelui. Tot ceea ce este „‘se preschimbă în sine”: sinele își descoperă ființa aici și pretutindeni „(p104)  Mircea Corneliu – Intercomunicare.
Conform lui Hegel, această unificare reprezintă scopul fundamental al cunoașterii umane, pentru că permite individului să: “… înlature din lumea obiectivă, care stă în fața noastră, ciudățenia sa și așa cum se spune, să ne regăsim în ea ca acasă: ceea ce nu înseamnă altceva decăt să aducem lumea obiectivă înapoi … la sinele nostru cel mai interior.”

Fiecare trece prin acest proces în propriul mod, ca rezultat al percepției sale față de Divinitate și tot ceea ce-l înconjoară. Arhetipul în sine nu are nici o putere magică, este un simplu conținut mental. Arhetipul divinității, al Totalității, fiind cel mai important este ultimul conținut conștient și este însoțit de cel mai intens activism energetic emoțional.

Acesta este un fenomen uman și nu are legătură cu misticismul. Omul este inzestrat cu toate “mecanismele” pentru a putea ajunge la capătul procesului de individuare. Odată conștientizat acest ultim conținut mental, omul poate transcede mintea, ajungând la spațiul spiritului pur, trans-conceptual.

Inteligența omului este echipată de la origine pentru o cunoaștere infinită și poate să sesizeze ansamblul mecaniselor care guvernează viața. Puterea inteligenței umane desfășurate în totalitate se poate, probabil, întinde la totalitatea universului.

Citându-i pe L.Pauwels si J.Bergier „această putere se oprește acolo unde inteligența ajunsă la capătul misiunii ei, presimte că mai e „ceva” dincolo de univers. Aici conștiința analogică își pierde orice posibilitate de funcționare. Nu există în Univers modele de ceea ce se află dincolo de Univers. Această poartă de netrecut este accea a Împărăției lui Dumnezeu”.